Un Kodak Portra 160, un obiectiv de 35 mm și o zi întreagă pe munte. Cum e să fotografiezi peisaje spectaculoase atunci când ai doar 36 de cadre la dispoziție? 

Un singur film pentru o zi întreagă

Am luat cu mine doar aparatul pe film la munte. Nu știam câte filme să-mi iau și, în același timp, voiam să mă bucur și de munte, nu doar să fotografiez.

Așa că m-am hotărât: fiind o ocazie faină, am ales un film mai scump, un Kodak Portra 160, și am zis că rămân doar cu acesta pentru întreaga excursie.

Aveam să petrec o singură zi pe munte, așa că 36 de cadre mi s-au părut suficiente. Cel puțin la început.

Aș fi putut să-mi iau mai multe obiective, dar, ca de obicei, când vine vorba de munte, încerc să merg cât mai lejer. Am ales un singur obiectiv, unul de 35 mm.

Ora 07:00. Începe aventura spre Lacul Bucura

Am început traseul dimineața, la ora 07:00, pornind din Poiana Pelegii spre Lacul Bucura, în masivul Retezat.

Mi-am pus aparatul pe umăr, să fie cât mai comod și să-l pot avea la îndemână atunci când cadrul potrivit urma să apară în fața mea.

Ei, și aici apar toate întrebările.

Pe munte, peisajul este impresionant și mi-a fost destul de greu să mă abțin. În primele jumătăți de oră îmi venea să fac câte una sau două fotografii la fiecare pas.

La începutul traseului, crestele munților începeau deja să fie vizibile, iar eu am început să fotografiez.

Dar mi-am dat seama că pe traseu voi întâlni și alte peisaje, poate chiar mai faine. Așa că am decis să fotografiez mai rar și să mă bucur mai mult de drum.

Când fiecare cadru începe să conteze

După ceva timp am ieșit din zona de pădure și, iată, crestele minunate ale munților s-au făcut vizibile într-un mod impresionant.

Am început din nou să fotografiez.

După o vreme în care m-am pierdut în fotografie, mi-am dat seama că parcă făcusem cam multe cadre. Eram de doar două ore pe traseu și mai aveam aproximativ trei ore până pe Vârful Peleaga, la circa 2.500 m altitudine.

Din nou mi-am propus să mă abțin și să mă bucur de excursie.

Lacul Bucura. 17 cadre deja consumate

Am ajuns la primul nostru obiectiv, Lacul Bucura, situat la aproximativ 2.000 m altitudine.

Aveam deja vreo 17 cadre făcute din cele 36 disponibile.

Am mai făcut trei fotografii, după care ne-am așezat și ne-am bucurat de lacul acesta minunat.

După aproape 40 de minute de stat pe marginea lacului, am început urcarea spre Vârful Peleaga.

Cum fotografiezi imensitatea munților?

Aici a început o adevărată panoramă a munților.

Mai aveam aproximativ 14 cadre pentru ascensiune, vârf și panorama de pe unul dintre cei mai înalți munți din Retezat.

Mi-a fost destul de greu să redau prin fotografie amplitudinea peisajului și cât de masiv era totul în jur.

Atunci mi-am propus să includ și alți oameni în cadru. M-am gândit că, prin comparație, privitorul ar putea să-și dea mai bine seama de înălțimea la care ne aflam, de cât de abrupte erau zonele în care eram poziționați și de dimensiunea reală a peisajului.

Câteodată, un om mic într-un peisaj imens spune mai multe decât un cadru în care se văd doar munții.

Vârful Peleaga. Când fotografia nu mai este suficientă

Am ajuns în vârf, iar peisajul era pur și simplu fantastic.

Am făcut câteva fotografii, dar nu cred că am reușit să redau nici măcar jumătate din ceea ce vedeam cu ochii mei.

După două-trei cadre am lăsat aparatul jos.

Și m-am bucurat de priveliște.

Fără să mai caut unghiuri, fără să mă gândesc la expunere, fără să mă întreb dacă merită să consum încă un cadru.

Doar eu și muntele.

Ultimele cadre și un sentiment neașteptat

Apoi am început coborârea.

Mai aveam, credeam eu, patru-cinci cadre la dispoziție. Am continuat să fotografiez peisajele întâlnite pe drum, până când, la un moment dat, filmul s-a terminat.

Și am fost... mulțumit.

Am pus aparatul în rucsac și mi-am văzut mai departe de drum, de peisaje și de tot ce era în jur, fără să simt că ar fi o problemă faptul că nu mai puteam fotografia.

Am făcut fotografii, a fost bine. Filmul se terminase puțin mai repede decât mă așteptam, pentru că nu îmi calculasem foarte exact cadrele.

Dar nu era nicio problemă.

Eram OK cu asta.

Concluzie: 36 de cadre și mai mult timp pentru munte

Limitarea la 36 de cadre, libertatea față de baterii și multe alte lucruri mi-au oferit o experiență foarte faină cu fotografia pe film, pe munte.

Poate că tocmai asta îmi place atât de mult la fotografia analogică. Nu poți fotografia la nesfârșit. Trebuie să alegi, să gândești și, uneori, să lași aparatul jos.

Iar când filmul se termină, aventura continuă.

Sunt curios: tu ai fotografiat vreodată pe film în timpul unei drumeții pe munte?

Cum a fost experiența ta? Ai simțit și tu nevoia să păstrezi fiecare cadru pentru un moment special?

Lasă-mi un comentariu. Chiar sunt curios să citesc experiențele voastre!